o singură voce nu le poate acoperi pe toate celelalte
și o singură voce nu știe să aleagă
ce e bun de spus, ce vrei sau nu să auzi
ce trebuie spus, ce trebuie ascuns.

e mai ușor așa
tot ce vrei să știi îți scriu cu degetele pe piele 
azi un cuvânt, mâine celelalte.

e mai ușor 
nu trebuie să șterg sau să tai
e jocul meu preferat, să-mi închipui cum 
ghicești fiecare literă în parte
cum nu apuci să le unești
să le înțelegi pe toate.

pot să îți vorbesc

doar atunci când sunt sigură că nu mă înțelegi

și pot să spun cuvinte mari sau lucruri simple

glume proaste și zâmbete

multe, multe zâmbete

atâtea zâmbete încât îmi simt obrajii amorțiți

și tâmplele vibrând sub presiunea nerostitelor.

sunt sloi și mă încălzești în palme

sub ele picură tot mai tare

încerc să șterg, să acopăr urmele 

mai bine să nu știm, să nu spunem

e de ajuns când îmi știu toate cuvintele

prizoniere în distanța dintre mine și privirea ta.  

dorințele nu mai au demult curaj

se dispersează înainte să se așeze în cuvinte

vorbesc despre cum fluturii își întind aripile 

nu ca să piară, nu ca să amăgească 

același orb căruia nu-i sunt de folos

niciunul dintre simțurile rămase. 

cel mai frumos lucru 

e violența cu care își izbesc aripile 

de peretele moale care îi strânge

sper să nu vezi

tremurul necontrolat al mâinilor care îi apasă.