Doare. Ura doare. Te sfărâmă încet şi atunci când eşti conştient de tot, e cu mult mai rău. Nimic nu are atâta putere de distrugere ca ura pentru propria persoană. E ca şi cum te lupţi cu tine, ca şi cum te-ai lupta cu un duşman. Şi de cele mai multe ori inamicul e mai puternic, mult mai puternic şi prin asta mă refer la reflexia distorsionată pe care trebuie să o priveşti mereu, fie că vrei sau nu. Noţiunea de voinţă sau de putere, se evaporă oarecum. Căci nu poţi să vrei sau să decizi şi acesta e lucrul pe care nu vrea lumea să îl înţeleagă.Am repetat aceleaşi greşeli şi ce-i mai rău e că sunt sigură că nu mă voi opri aici. Am nevoie de lacrimi dar n-am de unde să le scot, şi am obosit, am obosit atât de tare şi tot ce pot să simt e lupta dintre durerea psihică şi durerile fizice.
Poate că până la urmă asta e. Până la urmă unii oameni nu pot fi bine, nu au dreptul acesta. Acesta e sfârşitul pe care nu-l acceptă oricine, dar e probabil singura variantă posibilă.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu