...

 

Câteodată recitesc capitole din trecut. Capitole consemnate pe fugă, pe care le-am scris cu gândul că aş vrea să mi le amintesc mereu. În seara asta am decis să caut şi să găsesc tot dorul pe care l-am îngropat de atâtea luni de zile. E încă viu, după încercări repetate de a-l sufoca, e slab şi zdrobit, dar încă acolo. Mi-e atât de dor de prietenia aceea şi de sentimentele mele, atât de puternice, atât de adevărate. Au fost singurele clipe în care am simţit că trăiesc şi în acelaşi timp, singurele scurte momente în care am gustat adevărata fericire.
  Am recitit cuvinte pe care le-am scris cu mâna tremurându-mi de emoţie şi frică dusă până la extaz. Cuvinte scrise atunci când câteva minciuni frumoase s-au jucat în voie cu naivitatea şi dorinţa mea de a iubi.
  N-am găsit cuvinte despre momentul în care am întors capul şi m-am străduit să nu îţi întâlnesc privirea, să nu simt nimic. Nu am vrut să-mi amintesc şi n-am consemnat nimic. Dar e cel mai frumos lucru trist pe care mi-l pot aminti. Cea mai frumoasă iluzie dintre toate.