Altă treaptă din sfârşit

  Am învățat că dimineața trebuie să mă ridic din pat, şi să alung instantaneu imaginile coşmarurilor ce m-au biciuit toată noaptea. Am acceptat că durerea din piept nu e decât dovada că sunt încă vie, la fel şi sângele pe care îl făceam să curgă pentru a vedea viață acolo unde suflase incomplet moartea. Am văzut că ei nu sunt şi nu au fost şi nici eu n-am fost nimic. Şi aşa, insesizabil, ca un robot programat să execute, m-am ridicat din pat şi într-o bună zi, lacrimile nu au mai curs, orice scânteie s-a stins şi asta a fost. Am cerut acceptarea şi toleranța şi în acea secundă orice poartă s-a închis şi am plecat. N-am vrut să mai spun "îmi pare rău". Aşa că am spus "la revedere".