Sunt încă aici şi tot ce îmi doresc e să pot scrie câteva rânduri, în care să repet la din nou totul. Abia îmi pot mişca degetele amorţite de continuitatea nimicului, de lipsa sentimentelor şi de sfârşeala dată de rătăcire. Nu ştiu ce fac aici şi nici nu am habar încotro mă îndrept. Tot ce ştiu e că aş distruge fără să clipesc pe oricine mi s-ar aşeza în cale. Ce cale? Nu am ştiut niciodată.
N-am nevoie de fericire, viaţă sau de suflet, căci acesta a pierit de mult şi a lăsat în urmă doar golul din piept. Nu mai vreau să doară căci nu e nimic care să mai poată susţine aşa ceva. Să nu existe oare un sfârşit în toate? Poate că aceasta e perfecţiunea pe care am căutat-o mereu, aceasta e superioritatea mult visată.
În fericire e inferioritate şi stagnare. În durere e infinit, nemărginire şi mai presus de toate, întuneric, rugul aprins al perfecţiunii.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu