???

  Niciodată nu mi-a fost frică de sentimentele mele cu adevărat. Asta pentru că nimic nu m-a luat prin surprindere prea tare, anticipam situaţiile şi atunci când ceva se întâmpla, ştiam că sunt pregătită pentru consecinţele manifestării, ascunderii sau blocării sentimentelor mele.
De data aceasta, totul are un iz puternic de uimire şi de teamă dar, surprinzător, e o teamă plăcută pe care sunt conştientă că numai eu o generez.
  Am observat că îmi place să mă încurc în cuvinte, să mă mint singură că nu ştiu sau nu înţeleg, să nu-i las pe ceilalţi să ştie ce e cu adevărat înăuntrul meu. De ce fac asta? Nu ştiu. Încerc uneori să mă înţeleg singură şi să păstrez pentru mine lucruri pe care sper că le voi putea pătrunde cumva. Dar nu pot. În pofida statutului meu prea bine definit de singuratică voi avea mereu nevoie de oameni, oricât încerc să îmi dezvolt o independenţă ciudată în care nici eu nu ştiu ce vreau.
Mă simt ca un copil imatur şi veşnic indecis.
Poate pentru că... asta e ceea ce sunt eu în esenţă. 
  În linii mari, sub o generalitate fixă, de nestrămutat, ştiu exact ce îmi doresc, inconştient întotdeauna am ştiut. La mijloc e doar complexitatea asta de elemente, simţiri şi atitudini care mă bulversează câteodată.
  Mă lovesc din nou de prea multe contraste, prea multe situaţii paradoxale şi în acelaşi timp, asta e tot ceea ce caut. Ceva care să mă provoace, să mă atragă şi să-mi arate că nu mă pot limita la ridicol de puţinul pe care îl cunosc, oricât de tare m-ar da peste cap şi deşi nu sunt surprinsă în mod plăcut foarte des, nu cred că îmi pierd cu adevărat speranţa vreodată.
  Momentan, sunt prea multe lucruri ce mi se zbat în suflet. Momentan, totul e un haos, dar e unul suportabil. Şi e în continuare bine, aşa cred. :)