Seninătate

 Am stat şi am recitit toate gândurile pe care le-am aşternut în postările de pe acest blog. Uneori mi-a fost imposibil să mă recunosc, iar alteori aş fi vrut să mă mai regăsesc o singură clipă în acele lucruri ce le-am simţit cândva. Multe inutilităţi, enorm de multe, care la timpul lor credeam că au vreun rost, dar n-am  să le şterg, n-am să mai regret nimic. Nu vreau să mai regret, pentru că părerile de rău nu fac decât să redeschidă răni ce sunt deja cicatrizate şi asta nu mai are rost. Ceva în mine s-a schimbat, şi e o schimbare în bine, după atâta amar de timp. Am motive să fiu în regulă, să fiu puţin fericită; anul acesta a început bine şi trebuie să îl fac să continue tot aşa. 
  Totodată îmi alung mereu gândurile şi încerc să nu mă mai gândesc la nimic, să mă conving de unele lucruri de care nu sunt sigură. Şi nu pot, pentru că în mine fierbe întotdeauna ceva, în inima mea nu e niciodată linişte şi dacă ar fi, atunci n-aş mai fi eu. Sunt multe sentimente oarecum necunoscute ce mi se învălmăşesc în suflet şi mi-e greu să le disting şi să le cunosc adevărata intensitate. Şi sunt sigură că nu voi mai putea spune "nu ştiu" la nesfârşit, n-o să mă pot ascunde mereu invocând diverse motive pe care nu le cred nici eu. Dar acum nu mai planific nimic şi asta îmi conferă puţină libertate. Cred că mereu aveam nevoie să mă eliberez şi singură. 
 Totul e în sfârşit bine. Şi poate, puţin mai mult de atât.