E atât de ciudat să n-ai nici o dorinţă şi nici un gând. E atât de ciudat să nu simţi aproape nimic şi să-ţi simţi sufletul inert şi îngheţat. E atât de ciudat să te resemnezi când n-ai făcut asta niciodată. Am impresia că nu mai am nici o noţiune despre timp sau orice altceva şi ca de obicei zac aici incompletă, pentru că nu-mi pot găsi locul, nu pot aparţine de nicăieri, n-am cum să fiu eu în totalitate.
Simt că lumea asta n-are prea mare nevoie de mine. Că existenţa mea afectează prea puţin în mod pozitiv oamenii, dar aşa a fost mereu. Nu ştiu de ce repet acelaşi lucru la infinit, de ce simt nevoia să le exteriorizez mereu, că tot n-are nici un sens. Vreau doar să am un rost şi atât. Vreau...oh, dar uite că până la urmă tot mai vreau ceva.
Nu mai ştiu ce simt şi eu am ştiut întotdeauna asta. Ştiu că vreau să fie cineva lângă mine, aproape, cât mai aproape de inima mea. Şi să nu plece, să nu mă lase aici, singură. Sunt ca un copil plângăcios. Dar da, n-am energie să mă blamez singură momentan.
Atâtea cuvinte şi nimic de spus. Atâtea vorbe şi acelaşi gol dintotdeauna.
Ba da, copilă, tu însemni ceva! Mi-ai dovedit-o mie şi celor necunoscuţi care ţi-au citit şirurile scrise în condiţii de stres. Tu trebuie să întrezăreşti celebra Luminiţă, mai ale că ai sensibilitatea de a transforma în Flacăra Vieţii tot ceea ce atingi.... Tu ai ceva de spus şi asta-i peste IERI, AZI, mâine...
RăspundețiȘtergereCrede-mă şi citeşte şi scrie senin şi, mai ales, vorba lui Creangă, "RÂDE LA SOARE, CĂ DOAR S-A ÎNDREPTA VREMEA, ŞI...!