Mereu aştept noaptea. Încă de când deschid ochii de dimineață, tot ceea ce fac e să aştept noaptea, fără vreun scop precis sau fără ca uneori să îmi dau seama. Aştept noaptea ca să-mi pot lăsa gândurile libere, să pot să îmi aduc aminte tot ce ziua mă străduiesc să uit, să conştientizez cât îmi e de dor şi cum arde în mine tot ce nu ar trebui să ardă vreodată. Nu pot uita, nu pot ierta. Nu mă pot ierta pe mine pentru greşelile pe care le-am făcut, pentru faptul că am trecut dincolo de limitele pe care singură mi le-am impus, şi asta îmi face mintea să scotocească peste tot, fiecare amintire măruntă, fiecare cuvânt vreodată auzit, fiecare situație iluzorie, fiecare gând irosit astfel.
Nici nu îmi aud ideile în țiuitul infernal din camera asta veşnic întunecată, nu mai pot regăsi toate acele simțiri, care cândva în aceiaşi cameră erau atât de vii şi de adânci.
E noapte şi din nou mă chinui să simt ceva. Am devenit la rândul meu acelaşi fel de întuneric, acelaşi gen de inexpresivitate.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu