Recitesc toate ideile pe care mi le-am notat pe fiecare colţ de hârtie pe care l-am prins zilele astea. Speram să sintetizez ceva, să simplific totul şi să aflu ce vreau să spun cu adevărat. Dar nu pot. Cuvintele nu-mi sunt de folos, din nou, căci de data asta totul e mult prea mult pentru ca eu să îl pot aduce la o formă concretă.
Mi-am spus de multe ori înainte că au fost clipe în care am fost fericită, şi da, probabil ar fi greşit din partea mea să spun că nu a fost aşa. Au fost, forme, categorii inferioare ale fericirii. Dar treapta cea mai înaltă nu mi-a fost până acum accesibilă. N-am atins înainte beatitudinea. Mi-am imaginat-o, am compus-o din fragmente imaginare şi am încercat să mi-o induc, până când am realizat că era un fel de amăgire. Folositoare într-adevăr, dar în esenţă, o amăgire.
Aş vrea să pot cumva să spun, să exteriorizez totul, pentru mine doar. Căci tot ce simt acum, totul se amestecă într-un haos plăcut, într-o stare de confuzie pe care n-am mai perceput-o. M-am blocat, de data asta m-am blocat cu adevărat şi ce mă surprinde e faptul că nu vreau să-mi revin. Nu ştiu cum să numesc asta, nu ştiu ce mi se întâmplă, nu ştiu. Şi e totul atât de puternic încât dacă aş aduna toată forţa, toată energia tuturor emoţiilor care au trecut prin mine vreodată, ar fi nimic pe lângă ceea ce simt acum. O să mă opresc aici deşi, ca întotdeauna sfârşitul lipseşte. De ce ? Pentru că nu-mi plac sfârşiturile. Pentru că de când mă ştiu, am prelungit totul spre inexistenţa unui capăt. Pentru că prefer să mă scufund în infinit decât să accept sfârşitul şi legătura lui cu banalul, atunci când banalul e ceea ce urăsc cel mai mult.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu