Linişte

  De multă vreme nu am mai scris noaptea, într-o astfel de linişte. De multă vreme nu m-am ascultat în felul acesta. Toată ziua am aşteptat să se întunece, să se oprească totul ca să pot să fiu singură cu gândurile mele. În ultimul timp, tot ce vreau e să mă refugiez ca să le pot asculta, să pot să revăd totul şi să realizez din nou că nu ştiu ce-i cu mine, să realizez din nou că sunt fericită. Nu mai pun întrebări, nu cum o făceam înainte. Nu mai vreau să aflu nimic momentan. Am răbdare. Da, eu, cea care are oroare de aşteptări, de incertitudini, cea în jurul căreia se găseşte veşnic frica, acea "eu" are acum răbdare.
  Credeam că nu o să mă mai opresc din scris în seara asta. Dar avântul meu a obosit destul de rapid. Scriu propoziţii, fraze întregi pe care mai apoi le şterg pentru că nimic nu e suficient, nimic nu e destul de bun. Nimic nu exprimă totul aşa cum îmi doresc, nu ascunde detaliile şi sensurile pe care în acelaşi timp aş vrea să le eliberez.
  
  Vreau să îţi spun atât de multe. Nici nu ai idee. Dar acum nu pot şi poate n-o să pot vreodată. Câteodată vreau să-ţi pot arăta câte vise şi gânduri se îndreaptă zilnic spre tine. Cred că o să mă opresc aici tocmai când am mai multe de spus, tocmai când ideile se conturează mai bine şi o să ascult liniştea asta, păstrând totul pentru data următoare.