Frământare inutilă

  Privesc în gol şi muzica îmi răsună haotic în căşti. Nu înţeleg nimic şi sufletul şi mintea mi se varsă constant într-un spaţiu vid. Pot să simt totul atât de puternic şi aş vrea să nu mai trebuiască să simt nimic.
  E doar o altă zi, în care fără să vreau lansez întrebări la care nimeni nu o să răspundă şi observ că am atins un punct în care deşi nu înţeleg nimic şi pe nimeni, totul e doar obişnuinţă şi probabil sunt obligată să gravitez în jurul acestor situaţii.
  Fiecare cuvânt pe care l-am proiectat azi are sute şi sute de semne de întrebare. Şi le neg pe toate şi le ascund şi fiecare gură de aer mă doare şi mă face să îmi amintesc într-una faptul că am ajuns într-un stadiu alarmant al inutilităţii, ca persoană. Mă împiedic la fiecare pas de obstacole pe care doar eu le văd, mă împiedic în propriile mele fapte, cel mai adesea, greşeli. Tot ce fac e să spun, să scriu, să strig că nu mai pot, că starea mea nu-mi mai permite să fiu o persoană normală şi că ajutorul de care am nevoie nu-l pot primi, sau nu-l pot primi acum.
  Nici nu mai pot scrie. Am îngheţat pur şi simplu şi nu-mi pot reveni şi va fi greu dacă nu chiar imposibil să fiu ceea ce trebuie să fiu. Eu cred ca nu mai vreau să fiu nimic.