Aşteptare

  Aş putea sintetiza tot ce se întâmplă, fiecare stare, fiecare situaţie, sentiment, trăire, într-un singur cuvânt: aşteptare. Cred că în adâncul meu aştept mereu şi nici nu mai ştiu ce anume. Aştept salvarea, aştept să mă trezesc oare? Mai sunt oare atât de naivă încât să cred că totul va mai reveni vreodată la normal, mai sunt oare atât de credulă? Sau poate aştept să nu-mi mai fie dor, aştept să uit şi eventual să iert sau să o iau de la capăt cumva? Nu mai ştiu şi nu am nici cel mai mic interes să aflu, cotrobăiala după adevăr şi cunoaştere s-a stins fără să îmi dau seama, de ceva timp. Dar, da, aştept să nu-mi mai fie dor şi partea cea mai neplăcută e faptul că ştiu bine că va dura, că va fi greu să opresc un astfel de sentiment. Au trecut zile, săptămâni, luni şi vor trece poate ani în care mă voi împiedica de tot, căci nu e ceva de care să poţi să fugi, pe lângă dor e frustrare şi e durere şi e mai presus de toate dezamăgire.

  Încerc să mă gândesc că mai e un an până când o să pot să o iau de la capăt, să încep o viaţă nouă, să încep să trăiesc nu doar să supravieţuiesc dar ar fi jalnic ca tocmai eu să am astfel de aşteptări când nimic nu e vreodată sigur, nimic nu mă conduce înspre însufleţirea unui astfel de vis.
  Nu pot să înţeleg, sutele de "de ce-uri" o să mi se învălmăşească în minte prea multă vreme de acum încolo şi oricât de puternică aş fi, asta nu e ceva ce pot opri. Am devenit rece şi dură, aşa cum mi-am dorit, am reuşit să îi îndepărtez pe cei ce mi-au trădat încrederea şi s-au jucat cu mine de parcă aş fi fost o păpuşă, o marionetă naivă şi prostuţă şi ceea ce mă incomodează din ce în ce mai tare e regretul, regretul că am fost slabă şi vulnerabilă, situaţie ce ţine de domeniul trecutului.

  Aştept. Aştept să-mi descopăr un scop, să găsesc o cale spre acel ceva pentru care mă aflu încă în viaţă. Aştept nişte răspunsuri, explicaţii, justificări ce mai mult ca sigur nu o să apară. Nu fac promisiuni, căci nu risc să le încalc şi nu îmi cer scuze căci acestea nu au nici o importanţă. Mă pedepsesc singură, şi astfel totul e corect şi lumea e fericită, nişte scuze nu vor repara niciodată răul făcut.

  Aştept, mai presus de orice, momentul perfect în care să duc totul până la capăt, să duc la bun sfârşit gândul ce mă obsedează de când aveam opt ani.
  Eu... doar aştept.