Mi-a fost un dor amar şi negru de asta. E cel mai bizar şi mai greu de înţeles lucru dar mi-a fost dor să plutesc în liniştea şi întunericul acesta strângând ură din toate părţile şi concentrând-o spre propria mea persoană. Nimic nu s-a schimbat şi nici terapii, medicamente sau orice altceva nu ar putea repara jucăria asta stricată.
Părinţii îşi sperie adesea copiii prin poveşti cu monştrii şi alte entităţi demonice. Câteodată însă, ar trebui să-i pună micului prunc o oglindă în faţă. O oglindă. Şi în ceva timp, copilul ar începe să urle făcând ţăndări oglinda căci monştrii nu sunt altceva decât câte un suflet răzleţ şi chinuit, în chip de om.
Totul e simplu, atât de simplu încât mă jenează lipsa asta de complexitate. Nu corespund niciunui criteriu, orice încercare a fost zadarnică şi am înţeles cum am distrus vieţi prin vorbe şi greşeli. Trebuie să îi ţin departe pe toţi, pentru siguranţa lor pentru că atunci când iubeşti pe cineva încerci să îi protejezi de orice, inclusiv de propria ta persoană. Sunt sacrificii ce trebuie făcute pentru că ei contează, ei sunt oameni ce merită mereu mai mult, oameni ce nu trebuie să se piardă pe drum din cauza unui astfel de obstacol uman.
Mintea mea a creat astfel un adevărat univers haotic în care nimic nu e cert, orice siguranţă avută vreodată ori a fost o iluzie, ori am distrus-o cu propriile-mi mâini. E doar întunericul care m-a înghiţit şi mă deţine căci doar în el am găsit puritate. E lipsa de lumină, de adevăr şi de speranţă.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu