Am făcut încet-încet, pace cu tot ceea ce acum câteva luni mă făcea să fiu un vulcan ce erupe continuu, un vulcan a cărui lavă era durere pură şi deznădejde cruntă. Acum, când totul e mai rău ca niciodată, nu mai reacţionez nicicum. Nu mai insist şi nu mă mai zbat, nu mai lupt acolo unde totul şi-a pierdut orice sens şi unde nu mai e nimeni. Sunt calmă şi liniştită şi impulsivitatea mea s-a camuflat parcă, păcat însă că totul s-a realizat artificial şi forţat.
Într-o zi o să mă vindec dar în locul rănilor vor rămâne atâtea şi atâtea cicatrici ce nu-mi vor permite să uit ceva vreodată, nu-mi vor permite să mai am încredere, să mai vorbesc, să mai simt, să mai fiu.
Fiecare dimineaţă e însă la fel, singurul moment din zi când nu pot ascunde durerea nicicum căci explodează pe toate părţile, îşi croieşte drum afară din mine, lângă amintirea coşmarurilor ce se repetă iar şi iar. Dar am făcut pace cu tot. Am acceptat, aşa cum mi s-a cerut, am acceptat, am înţeles şi... am renunţat.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu