În timp ce pierdeam tot, pe toată lumea, pierderea s-a canalizat surprinzător în forţa şi puterea pe care o simt acum, vie, în mine. Simt cum energia aceasta îmi face venele să vibreze şi să viaţa se scurge din nou, dar acum, nu o vreau. Acum, să fiu vie şi adevărată nu mă mai atrage, nu atunci când totul a devenit nimic. Nu vreau viaţa asta, nu vreau existenţa. Şi pacea asta, modul în care am acceptat totul după o îndelungată luptă cu imposibilul şi sentimentul că ceva se va întâmpla, toate acestea sunt atât de inumane, de diferite şi înşelătoare, totul e mai inuman decât a fost vreodată drumul meu prin iad şi înapoi.
Am reuşit. Am avut dreptate, am câştigat, am dominat. Doar că n-a fost un război, nu cu adevărat căci până şi pe un câmp de luptă, lucrurile s-ar fi desfăşurat mai corect.
Acum, inima asta uscată şi ascunsă nu mai vrea să simtă. În moarte era mai vie ca oricând căci focurile infernului n-o lăsau să se stingă. Nu mai sunt cuvinte, căci pe toate trebuie să le potrivesc, să le adun în forme strânse, greu de interpretat dar nu imposibil. Nu vreau să îi pese nimănui, îmi pasă mie suficient cât pentru sute de alte suflete. De ce să vreau, oare, mai mult ?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu