Cel mai probabil existenţa e un continuu bal mascat, o continuă paradă de măşti şi eu mă amestec mai mult ca sigur în această mulţime. N-am deţinut niciodată ceea ce toată lumea credea că am. N-am fost şi cu atât mai mult nu o să (mai) fiu vreodată ceea ce s-ar numi o fiinţă inocentă; sau dacă am fost cumva, acelea sunt timpuri de mult trecute, şterse şi frânte de furtuni şi vijelii crunte. Totul e din cauză că îmi simt existenţa sfărâmată. Un om ce s-a stins nu poate fi inocent. Iar eu, chiar de mai e prezentă în mine o scânteie din flacăra care ar trebui să ardă, nu mă mai pot apropia de asta. Urăsc şi provoc durere cu o uşurinţă nemaipomenită iar asta mă face să cred că mă apropii prea tare de lucrul de care am fugit cu atâta greutate.
Toată lumea invocă timpul, dragostea ca salvări posibile. Timpul însă mi-a fost dintotdeauna cel mai mare duşman căci nu poate aduce nicicum uitarea cu el. Însă toate acestea, iertarea, uitarea nu sunt oare prea omeneşti, prea reale? Oh, da, se pare că sunt, iar acesta este un puternic impediment spre realizare. Am învăţat însă cum să găsesc puritatea şi desăvârşirea în dezastru, aceasta fiind în cele din urmă o cale construită într-un sfârşit de drum.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu