Coliziune cu existenţa imposibilului

 Mi-e dor să scriu. Nu, nu, mi-e dor să scriu cu adevărat căci aglomerarea asta de cuvinte aruncate pe acest blog nu are nici o valoare.
 Tristeţea mea nu e poetică şi nu va fi niciodată, şi oricât am căutat, nu am găsit ceva despre care să scriu. Înăuntrul meu nu e iubire, nu e acel ceva pe care l-aş putea îmbrăca în cuvinte, acel gen de cuvinte ce îmi sunt interzise. Nu e iubire, şi într-un final nu mai e nimic, e totul pustiit ca după o secetă aprigă. Şi spune-mi, poţi oare să creşti o floare într-o mână de pământ ars şi uscat? Poţi să faci să înverzească un copac mistuit de flăcări? Sau, poţi să însufleţeşti o inimă ce a fost smulsă de la locul ei? Nu, mai mult ca sigur nu. Oricât ai încerca să vinzi eternele "nimic nu e imposibil", astfel de afirmaţii vor rămâne pentru totdeauna mângâierea celor ce îşi neagă slăbiciunea şi neputinţa.
  Mi-e dor de toate visele pe care le-am pierdut, mi-e dor de tot ce era cândva frumos. Mi-e dor să îi pot spune cuiva atâtea şi atâtea lucruri,. Mi-e dor să fiu eu, să nu mă mai prefac şi totuşi să fiu acceptată. Mi-e dor de oameni, oricât de mare ar fi impulsul de a-i respinge. Mi-e atât de dor.