Se pare că am ajuns iar în punctul în care vărs aici acelaşi gen de gânduri, aceleaşi aglomerări repetate de cuvinte inutile. Dar trebuie să o fac, în noaptea asta, e singurul lucru pe care îl pot face, e singura eliberare pe care mi-o pot permite.
E unul din acele momente în care durerea psihică se transformă în durere fizică, unul din acele momente în care simţi că toate oasele din pieptul tău se strâng în jurul inimii şi o strâng şi o strâng până când nu mai rămâne nimic din ea. Chiar nu pot accepta toate astea, chiar nu pot face asta pe moment, e mult prea mult. Nu îmi mai e frică însă, frica e ceva îngropat în trecut. Ştiu că voi trece peste şi că o să îmi revin, dar asta nu face chinul mai uşor de suportat. Asta nu face uitarea şi iertarea una din soluţiile posibile, asta nu face ca pacea pe care o caut să îmi fie prea curând accesibilă.
Ştiu ce am de făcut, ştiu fiecare pas al acestui drum pe care chiar de nu vreau trebuie să îl parcurg. Trebuie să îi las să plece, ştii? Chiar trebuie, măcar o singură dată trebuie să fac ceea ce e corect. Merită cu toţii ceva mai bun decât orice aş putea eu vreodată să devin. Nu pot să-mi fac demonii să dispară, nu pot să fiu aproape de cineva fără să distrug o parte considerabilă din acea persoană, şi măcar cu atât pot să fiu împăcată, că am făcut ce a fost mai bine pentru ceilalţi şi da, poate, mai există ceva care să-mi încălzească sufletul pustiit, şi anume faptul că e încă plin de iubire după tot; poate nu are nimeni nevoie de ea, dar e aici şi e vie şi cel mai probabil infinită ca întotdeauna, orice se va întâmpla.
E probabil... îngrozitor de dureros să devii o a doua alegere. Dar mai dureros decât asta e statutul în care nu mai constitui o alegere. E totuşi cel mai bun lucru care se putea întâmpla căci totul e corect, chiar mai mult de atât, nimeni nu e neîndreptăţit. Asta pentru că eu sunt NIMENI.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu