Inumanitate

 Mi-am dezvoltat un autocontrol puternic în care nu pot avea încredere, pentru că după atâţia ani pot să fiu ceea ce vreau cu oricine, pot avea mai multe versiuni, niciuna bună însă. Sunt perfect conştientă de întreaga mea fiinţă, de răul pur pe care îl constitui şi ştiu tot ce am de făcut. Resping şi refuz cu vehemenţă totul, şi simt că sunt eu împotriva lumii, simt că lupt într-un război al cărui moment declanşator rămâne necunoscut, al cărui scop e deocamdata inexistent, un război pe care trebuie să îl câştig, asta e tot ce mi-a mai rămas. Regretul însă e în continuare ghimpele ce se înfige tot mai adânc, regretul şi amintirile, iluziile trecute sunt singurele elemente ce mă trag neîncetat înapoi.

  Suntem oameni, dar nu ne diferenţiem în bine faţă de alte fiinţe. Suntem infinit egoişti, infinit nepăsători. Cine sunt eu să spun că sunt sinceră, nu simt egoismul, aroganţa, răutatea? Oh, sunt o un corp uman fără umanitate, ca tine şi ca noi toţi. Plângem şi suferim că suntem singuri, dar suntem copia fidelă a animalului rănit care atacă fără să mai conştientizeze cum, de ce şi pe cine. Prea mulţi dintre noi suntem demonici şi nu ne putem găsi unii pe alţii; ne ascundem faţa de văzul lumii şi ne adaptăm simulând normalitatea, simulând viaţa când e atât de clar că nu avem nevoie de ea. 

  E la mijloc adevărul şi lipsa acestuia ce provin din aceeaşi materie, şi chiar de am cunoaşte adevărul, nimic nu s-ar schimba. Ar fi tot haos, tot întuneric, dar lumina nu e o opţiune. Am găsit în întuneric ideea de constant şi de concret. Lumina... ea e doar iluzia, neadevărul şi impuritatea.