Obișnuiam să blestem crunt fiecare clipă în care plângeam, aruncându-mi slăbiciunea în față deși știam că o astfel de rezervă de lacrimi e epuizabilă. Era mai ușor să plâng și să-mi vărs astfel amărăciunea decât să stau și să simt durerea cum mă înțeapă și se retrage ca într-un joc în care n-am vrut vreodată să intru. Era mai ușor și mai puțin violent totul, căci anihilasem oarecum impulsivitatea și duritatea, reușeam să le ascund fără să izbesc nimic, fără să las furia să mă definească.
Cerul e gol, la fel ca și inima mea. Căci nici un vânt nu mai răzbate prin ea, atât a ajuns de pustiită, și aș da orice să mi-o pot smulge din piept și să mă prăbușesc pentru totdeauna. Nu mai pot cunoaște noțiuni de dor, de dorință, toate s-au estompat brusc drogate și ele odată cu ceea ce mai rămăsese din sufletul meu. Însă pot să aud ceva, aud sunetul singurătății. Aud totul ca înainte și m-aș fi întors oriunde numai nu aici. Nu e nimeni, nimeni și eu nu mai sunt nimic și n-am fost nimic niciodată.
Cum să poți accepta nimicul, nulitatea, cum să asculți sunetul pașilor care pleacă și să nu dispari încet?
"La colţ de stradă
O inimă pe asfaltu-n stropi
O palmă-ntinsă şi doi ochi
Adună toamna apa-n gropi."
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu