Voci şi întuneric

  Resimt gustul puternic şi persistent al dezamăgirii. Când mă privesc în oglindă, tot ce-mi doresc e nu să sfârâm oglinda ci să îmi distrug complet reflexia. Îmi doresc să nu mă mai pot vedea, îmi doresc ca nici o oglindă din lumea aceasta să nu-mi mai arate propriul chip.
  Îmi vuiesc în minte sute de voci demonice care îmi alimentează o ură indestructibilă faţă de persoana mea. N-am urât nimic altceva de când mă ştiu. Mi-am ţinut sufletul departe de un astfel de întuneric până când am realizat că eu sunt întunericul. Sunt o fiinţă desprinsă dintr-un haos sumbru, singurul spaţiu în care îmi găsesc mereu un oarecare loc al meu. De aici nu mă izgoneşte nimeni, haosul mi-e adăpost, haosul mi-e continua pieire.
  Cât de curând neantul mă va înghiţi. E o promisiune sadică şi tristă pe care o voi duce cândva la îndeplinire cu propriile-mi mâini. Atunci vocile se vor stinge şi n-or să mă mai izbească neîncetat de limitele false ce îşi înfig în mine braţe acoperite de spini.