Vreau să-mi spuneţi că nu-i nevoie să mă trezesc mâine dimineaţă. Să mă lăsaţi să-mi proiectez în vise eternele gânduri de care îmi e frică şi pe care n-aş vrea să le pierd. Să visez la imposibilul care îmi e refuzat şi la faptul că limitele care-mi sunt mereu dăruite nu înseamnă nimic pentru mine. Căci mi s-a spus "nu" de un milion de ori şi niciodată n-am ascultat. Am fugit de voi, cei ce sunteţi toţi la fel. Acum vreau doar să vă uit pe toţi, aproape pe toţi. Mi-e groază să deschid mâine ochii căci am să vă văd pe toţi şi voi pe mine nu, dar măcar cu asta sunt împăcată. Că nu vedeţi nimic, priviţi prin mine.
Cu o viteză mută şi cu o intensitate înfiorătoare în mine s-a strâns prea multă iubire. Pe care cred că n-o vrea nimeni, care stagnează şi îşi înfige rădăcini dureroase în sufletul meu. Doarme, dar e vie şi eu o simt cum arde. Şi poate nu doar eu. Nu-mi înţeleg inima de ceva timp şi nu stiu de ce vrea asta de la mine. Sau poate ştiu şi mi-e frică să ştiu. Şi când îmi e frică mă ascund şi dau înapoi. Mă învârt în cercul strâmt al unor simţiri prea puternice din care...scăpare nu am.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu