Te-a auzit şi ţi-a răspuns.
Păcat că nu l-a văzut nimeni. Păcat că te-a înghiţit.
Un pui de vrabie îmbrăţişează inert asfaltul rece. Îi râvneşti soarta.
Şi... visele. De unde vin? De ce ţi le-au dat când nu le-ai vrut, de ce ţi-au luat şi dat suflare când n-ai vrut? De ce dintre toţi, atunci când ai spus "pentru totdeauna", numai tu n-ai încrucişat degetele?
Cum ar fi fost să fi putut să te sinucizi cu un gând? Ah, nu... ai fi murit de prea multe ori.
Liniştea ţiuie ca întotdeauna şi azi nu vreau s-o ascult. Azi îi spun să tacă. Azi ţiuie mai tare ca niciodată. Şi tu, celălalt tu, dintre toţi, unde eşti? Ce eşti, ce ai fost, ţi-e bine, ţi-e... dar până la urmă, eu te-am creat şi tot eu te plăsmuiesc şi acum. Eşti acolo trăind, sunt aici tremurând.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu