Margini în vid

  N-am ştiut şi nu ştiu ce să îi spun. Şi ea mă întreabă într-una chiar de nu-i răspund. Eu... nu vreau s-o ascult, căci n-o înţeleg şi nu ştiu ce vrea. Ştiu doar că mă întreabă de tine, şi atunci, îi spun să plece, să tacă, să nu-ţi mai pronunţe numele. Încă o rog... şi nu vrea să mă asculte.

  Aş vrea să spun ceva doar... să spun, să pot să las totul afară, să nu mă mai macine, să nu mă mai frângă la fiecare pas. Nu mai am cui, am avut grijă să-i fac pe toţi să plece, şi mai mult ca sigur, le-am făcut cel mai mare bine pe care l-aş fi putut face vreodată. Le-am salvat sufletele şi i-am îndepărtat de întuneric. E ca şi cum totul şi-a recăpătat echilibrul pierdut. 

  E tot ce ştiu... e tot ce mai aud zilele astea, lunile astea. E ca şi cum te trezeşti dintr-un vis şi apoi încerci să ţi-l aminteşti continuu. E atât de gol totul, ştii? Ca şi cum tot sângele s-a scurs din vene şi oasele s-au sfărâmat şi încetul cu încetul s-au spulberat, s-au pierdut în haos.