Şi-am fugit, şi ai fugit şi nu mi-a mai fost frică.
Nu ştiu ce am ales... am ales poate să acopăr totul în decizii proaste pe care nu le înţeleg. Dar nu-mi pasă. Asta e cea mai bună parte atunci când nu mai simţi nimic luni de zile.
Imaginează-ţi... un tren care a ieşit de pe şine. Fără control, automat fără direcţie, mişcându-se haotic până când se izbeşte de ceva. E aşteptat astfel, doar dulcele dezastru şi coliziunea cu toate consecinţele posibile. Degeaba tot ce vezi e marea calmă şi, în aparenţă, neprimejdioasă atunci când simţi în aerul greu, apăsător, furtuna.
Sentimentele mă deţin dar eu nu le pot percepe. Ştiu doar că dorul e atât de puternic încât nici nu îl pot simţi. Sau poate sunt de vină toate substanţele cu care m-au îndopat cu speranţa că vor repara astfel copilul trist căruia i-au oferit pe rând, aceleaşi teoretice, banale şi stupide "rezolvări miraculoase".
Vreau să fug în continuare. Nu mi-e frică. Şi vreau să îmi fie.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu