N-am scris vreodată lucruri în care nu erau implicate sentimente. Am simţit mereu, prea mult. De aceea, au trebuit să mă vindece şi într-un final au reuşit. A trebuit să mă readuc din disperare şi sfârşeală, poate numai pentru a lua înapoi ceea ce mi-a fost furat. Nu-mi va da însă nimeni înapoi ani din viaţă, acei ani care ar fi trebuit să fie cei mai frumoşi, acei ani pe care nu vreau să îi ţin minte.
Vreau numai să pot să simt. Durere, ură, furie, extaz, frică, orice numai să simt căci tot ce îmi doresc e să fiu vie, nimic mai mult.
Vreau să fug departe, departe de aici, prin noapte, prin bălţi şi gropi adânci, să cad de sute de ori, să mă bată vântul şi ploaia, să simt sângele cald curgând din răni subţiri şi să respir întunericul nopţii. Poate aşa, o să pot să simt ceva. Poate aşa, o să-mi aduc aminte ceva, şi o să-mi aud inima cum bate. Eu nu mai am o inimă. E doar o maşinărie bine unsă care îşi face prea bine treaba.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu