N-am mai auzit ca cineva să plângă pentru că nu ştie ce vrea. Sau pentru că îşi doreşte ceva ce nu ştie ce e. Sau teama asta, până la urmă de ce? Cum să-ţi fie frică de ceva şi să nu ştii de ce îţi e frică? Cum să-ţi fie dor de ceva, când n-ai de ce să îţi fie dor? Nu ştiu. Şi mai presus de toate nu înţeleg. De ce e liniştea asta atât de dureroasă când nu sunt motive, nu sunt...când nu e nimic, nimic, nimic.
Sunt ultimele gânduri ale mele din seara aceasta. Căci altele nu mai am, şi golul asta e întotdeauna infinit, şi probabil imposibil de umplut. Aş vrea doar să pot să nu mai repet la nesfârşit acelaşi lucru, să nu mai fie totul deja spus...aş vrea...nu se ştie ce aş vrea.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu