(ne)îndreptățire

e liniștitor gândul că ai putea să răzbuni atâta durere

că fiecare primește la rându-i măcar câte o fărâmă

deși țelul e ca fiecare să primească de zeci de ori

ce a semănat.

liniștirea asta e atât de bolnavă

încât n-o poți spune nimănui

o poți păstra doar pentru clipele în care

nimic altceva nu mai poate fi liniștitor.

cea mai mare piedică e teama

că n-ai să vezi, că n-ai să simți

zvârcolirile lor, ale vinovaților

ale celor care s-au simțit veșnic îndreptățiți

să chinuie, să umilească, să îngrădească. 

dacă nu îi poți vedea cum se zbat

răzbunarea nu mai poate fi îmbietoare. 

asupra vorbelor

mi s-a părut cândva că pot să vorbesc despre lucruri mari
vorbesc pentru că de scris nu s-ar pune problema 
scrisul ar avea nevoie de o mână distinsă

de o minte în care nu-i neapărat lumină sau întuneric

o minte în care să se scalde potențiala artă 

în care lucrurile mari să fie la ele acasă.

când le înșir acum, știu că nu mai sunt mari 

n-au fost niciodată

dar cu cât ești mai mic cu atât le vezi mai distorsionate

și ți se pare că poți să îți oferi singur importanță.

nu știu dacă pierderea e aceeași cu uitarea

sau dacă poți să pierzi lucruri fără valoare

și să ai voie să suferi

nu știu dacă ai voie să vorbești despre lucruri mari

când tu ești cu totul insignifiant

și nu știu dacă ar trebui să te naști mare 

să înveți să fii sau doar să devii.