Câteodată, toţi demonii se hotărăsc să nu mai strige, să nu se mai zbată. Au înţeles în sfârşit că dacă vor să fie liberi, tot ce trebuie să facă e să şoptească. În timp, şoaptele acestea pot sfărâma orice încuietoare şi orice oprelişte indiferent de natura ei. Când focul nu e capabil să te distrugă, numai gheaţa mai poate. Oh, cât aş fi vrut să ard în cele mai înalte flăcări...

  Nu mă doare faptul că nu sunteţi aici, ci faptul că m-aţi făcut să cred într-un "pentru totdeauna", într-o promisiune falsă şi ucigătoare. Ştiam că n-am nimic de oferit şi n-am ezitat să o spun vreodată. Păcat că m-aţi crezut atât de târziu.
  Vocile acelea sparte n-or să se oprească. Ele m-au învăţat ce înseamnă cu adevărat "pentru totdeauna". Nici măcar nu vreau să mai fug de ele, căci ele nu sunt altceva decât umbra sufletului meu damnat şi îngheţat.

Regret camuflat

  Nu m-a ştiut nimeni până acum, de asta mi-a fost uşor. A fost simplu să arăt numai ce am vrut să iasă la iveală.

  Dintre toți, numai tu m-ai ştiut. Numai tu m-ai îngrozit în aşa fel încât am ajuns să iubesc frica. Numai eu nu te-am ştiut niciodată. Dincolo de toate, eu am amorţit şi orice vis frumos s-a fragmentat fără să realizez. Le-am primit înapoi, amare şi străine, dar decât nimic, le-am acceptat şi le-am strâns aproape, sperând să mai provoace măcar o scânteie din flacăra ce exista cândva, nu demult. 

  Mereu mi-am iubit visele, ele mi-au fost singurul refugiu când realitatea te-a ţinut mereu departe, încă din prima clipă.