aștept toamna și apoi nu îmi amintesc nimic din ea
așa cum nu-mi pot aminti vreo clipă fericită
cea mai ciudată uitare
e aceasta, în care orice durere vibrează 
mai vie ca orice euforie care a existat vreodată. 

mi-e dor de vocile care șopteau de obicei
ale căror întrebări se amestecau 
cu deznădejdea și absența răspunsurilor.
acum e atât de liniște 
o liniște care nici măcar nu țiuie
prefăcută, prevestitoare. 

totul e bine

atât de bine încât nu mai aștept nimic

nu te mai știu, nu mă mai știu.

neștiința nu doare atât de tare, recunosc

e sufocată între un demult prea apropiat

și un prezent în care nu știu să exist.

atât de bine poate să fie totul 

îmi pare rău că întotdeauna știu

ce și cum n-o să fie

știi și tu

că pentru oamenii ca noi 

nu poate fi altfel. 

cel mai prost vin
are gustul celei mai frumoase amintiri
sub aceeași influență demidulce
care știu că nu îți place
și nu îmi place nici mie.
gustul e același 
de pe dealul unde ne-a plouat atunci 
demult 
în locul în care mi-ai jurat că m-ai dus numai pe mine
dar fiecare fir de iarbă îmi șoptea
că ea l-a călcat înaintea mea.