aștept toamna și apoi nu îmi amintesc nimic din ea
așa cum nu-mi pot aminti vreo clipă fericită
cea mai ciudată uitare
e aceasta, în care orice durere vibrează 
mai vie ca orice euforie care a existat vreodată. 

mi-e dor de vocile care șopteau de obicei
ale căror întrebări se amestecau 
cu deznădejdea și absența răspunsurilor.
acum e atât de liniște 
o liniște care nici măcar nu țiuie
prefăcută, prevestitoare.