nu alegem fiecare prezență ce ne apasă umărul

ne alege ea, împlântându-și ghearele în carne.

nu alegem, doar n-am fi ales

lumini

dublate sau triplate, văzute printre lacrimi.

nu le pot opri cum nu pot opri nici gândurile

nici imaginile care se sintetizează

se blurează, culoarea se scurge

nu mai știi cine e cine.

un roi de molii îți mănâncă fiecare trăsătură

speră să nu te mai recunosc

niciodată nu te-am știut 

te recunosc de fiecare dată.

albastru

aceeași mantra

aceleași întrebări 

le perind mecanic fără să le mai caut răspunsul

aceeași imagine, același chip care astăzi se șterge

culorile din el se amestecă și îl schimonosesc 

îl șterg din memorie 

ca să-l reproducă apoi în aceeași frescă.

lumina cade la fel, umbra e neschimbată

albastrul e tot mai rece, cum a fost o singură dată. 

cea mai sinistră tăcere

o mașină în întuneric 

sfârșitul, dar nu cel așteptat

ca atunci când finalul unei cărți te dă peste cap

trei pagini, mai mult de jumătate, epilog.