trebuie să mă înveți 
cum să-mi umplu din nou plămânii cu aer
sau cum să găsesc calea când drumurile
sunt toate atât de albastre,
nesfârșite.

rătăcirea e asumată
să nu trimiți pe nimeni să mă caute
vino tu
și pierde-ți pașii lângă ai mei 

eu am grijă să acopăr urmele.

tu nu știi 

cum eu nu știu să scriu despre frumos

despre cum îmi desenezi inimioare cu degetul pe obraji

despre bătăi ciudate ale inimii 

despre cum nu mai știu să fiu eu

acea eu pe care îmi doresc să n-o cunoști

nu acum sau poate niciodată. 

știi ce nu mai știu?

am uitat cum e să mă doară

dar avem șaisprezece ani

n-are voie să ne doară nimic.

spune-mi dacă ai cunoscut vreodată

niște obraji străbătuți de sânge

cu piele întinsă și curată

și umbre vineții în spatele ochilor limpezi?

spune-mi, ai știut cum arată un copil bătrân?

un prunc care n-a strigat

n-a râs, nu s-a jucat.

cu capul în mâini, copilul așteaptă 

ar stinge lumina umbrelor vineții

dar nu ajunge.