libertatea e acum o mână ce te târăște

din când în când privește în urmă

surâsul ei nu te încălzește, nu te însuflețește

iar buzele ei nu lasă să se desprindă vreun sunet

atunci când se deschid.

pe masa mea se află atâtea pagini goale

de cele scrise nici urmă

prezentul e format din lipsă de cuvinte 

urmărit de cele mai negre umbre. 

dintotdeauna le-am iubit

pe ele, necuvintele

altceva nu am.

cuvintele, unul sau două 

îmi bubuie între tâmple 

se zbat sufocându-mă de fiecare dată

din când în când mi se pare că le auzi

când zâmbești de parcă știi.

lor le e frică 

să nu cumva să se rostească

prea târziu și mai ales prea devreme

lor, nu mie

eu am necuvintele. 

I forgot what it's like to speak about it

my pain grew thorns inside my lungs

I learned to breathe through them just fine

just like they're part of me

like I don't exist without my sorrow.

I never stopped watering them

I never knew when

fears and tears, a garden full of weeds.

tot ce nu îți pot spune 

tot ce tremură între priviri nesfârșite

răspunsuri neșoptite

ți-am scris astăzi din nou

în același fel în care nu poți să găsești,

să unești cuvintele.

dacă te uiți acum în oglindă

mai ai timp să le cauți

le-am apăsat în piele

m-am bucurat că nu știi încă să le citești.

abia aștept să râzi 

acela e momentul când timpul se oprește în loc

și pot să mă bucur de tine

cu o clipă mai mult.

o singură voce nu le poate acoperi pe toate celelalte
și o singură voce nu știe să aleagă
ce e bun de spus, ce vrei sau nu să auzi
ce trebuie spus, ce trebuie ascuns.

e mai ușor așa
tot ce vrei să știi îți scriu cu degetele pe piele 
azi un cuvânt, mâine celelalte.

e mai ușor 
nu trebuie să șterg sau să tai
e jocul meu preferat, să-mi închipui cum 
ghicești fiecare literă în parte
cum nu apuci să le unești
să le înțelegi pe toate.

pot să îți vorbesc

doar atunci când sunt sigură că nu mă înțelegi

și pot să spun cuvinte mari sau lucruri simple

glume proaste și zâmbete

multe, multe zâmbete

atâtea zâmbete încât îmi simt obrajii amorțiți

și tâmplele vibrând sub presiunea nerostitelor.

sunt sloi și mă încălzești în palme

sub ele picură tot mai tare

încerc să șterg, să acopăr urmele 

mai bine să nu știm, să nu spunem

e de ajuns când îmi știu toate cuvintele

prizoniere în distanța dintre mine și privirea ta.  

dorințele nu mai au demult curaj

se dispersează înainte să se așeze în cuvinte

vorbesc despre cum fluturii își întind aripile 

nu ca să piară, nu ca să amăgească 

același orb căruia nu-i sunt de folos

niciunul dintre simțurile rămase. 

cel mai frumos lucru 

e violența cu care își izbesc aripile 

de peretele moale care îi strânge

sper să nu vezi

tremurul necontrolat al mâinilor care îi apasă.

greutatea fricii

săpând cu ardoare tunele nesfârșite

să nu, să nu

să nu pui mâna, să te ferești

privește în direcția opusă

și nu spera, nu închide ochii măcar o clipă

visând la cum ar fi dacă 

„dacă” e întotdeauna pedeapsa pentru îndrăzneală. 

e ca atunci când privești un lucru prea mult 

prea fix, prea insistent

iar timpul îl strânge și îl deformează

așa că fiecare cuvânt pare prea mult

fiecare mișcare sau suflu, o greșeală. 

să pierzi și ce nu ai avut

dacă ar fi o competiție

ăsta ar fi asul din mânecă

cine pierde mai mult în seara asta

ce a pierdut fiecare 

nu contează ce are. 

să pierd mi-e mai ușor ca orice

aproape că mă crezi 

că demnitatea e cel mai natural lucru 

pe care ți-l pot arăta.

cea mai simplă prefăcătorie

nimeni nu urăște demnitatea

și nimeni nu mă urăște

așa că ar fi mai simplu

cu mult mai simplu

dacă s-ar găsi cineva 

să mă urască și pe mine.