Paradox

Pentru că îmi e frică. Sau nu îmi e. Sau poate nici nu ştiu cum îmi e. Eterna aberaţie, eterna enumeraţie fatalistă. Eternul paradox...
  Dar acum e linişte. Doar zgomotul ploii care cade asupra mea mai răsună, şi-aş sta aici o până la nemurire dacă aş putea.
 Opreşte timpul căci ştiu că poţi s-o faci. Opreşte-l şi apoi lasă-mă aici, să culeg din ploaie frânturi...frânturi din vocea ta, frânturi dintr-o entitate pe care nu m-ai lăsat să o înţeleg.
 Apoi, lasă-mă să le pun la loc. Lasă-mă să le asamblez ca pe o enigmă, şi-apoi să le spulber în zare chiar dacă n-am să le mai găsesc…
 O sută de întrebări incomplete şi anoste îşi fac loc din nou. Crezi că aş putea găsi răspunsuri ? Nu, n-aş putea. Şi nici nu aş face-o. Nu aş căuta răspunsuri, când aş putea doar să închid ochii şi să uit că există.
 Ce e timpul ? Nu mai e acea veche tortura dureroasă, infinită şi abstractă ? Cu siguranţă nu mai e… 
  În ochii tăi, nu văd decât o flacără. O flacără aproape stinsă, o flacără în care simţurile mele s-au contopit ca într-o existenţă înfiorător de determinată.
Confuzie...totul e confuzie şi nelinişte. O confuzie prea dulce ca să o pot opri vreodată...

Eronat

"Randuri rupte puse-n foaie
Dungi de gheata peste tot."

   Am atins infinitul în căderea mea. Şi groaza s-a aşternut mai densă ca orice, căci ştiu că dincolo de zidul acela e pieirea.
 O frântură dintr-un vers traversează văzduhul sumbru: " Îmi pare rău...rău...rău..îmi...îmi pare rău să-ţi spun că... să-ţi spun că nu sunt...nu sunt...". Iar ce a mai rămas din inima mea se cutremură şi se strânge ca într-o menghină de piatră tot mai tare, într-o apăsare dureroasă.

Toate lacrimile mi-au îngheţat lent şi inutil în aerul rece, înfierbântat de gânduri şi motive. Îmi simt sângele pulsând dureros ca un dulce infern în venele mele şi alerg cât mai departe de tot de toate fără să reuşesc să pierd nimic. Întunericul... întunericul dulce care m-a făcut să-l urăsc adorându-l e tot acolo.
 Liniştea.. ea nu există. Căci mintea mea o distruge continuu, constant, consecvent. Mă simt aidoma unui prizonier. Un prizonier răvăşit, impasibil, incomplet şi invizibil. Căci tu nu vezi nimic, nici măcar atât şi n-o să vezi vreodată. Şi ce ? Îmi e de ajuns, tu mi-eşti de-ajuns.
 Picături reci şi infinitezimale îmi ard mâna îngheţată iar un zâmbet eronat îmi amorţeşte orice mişcare...

"Vreau să ştiu, ce te apasă
Spune-mi tot, ori nu-ţi mai pasă
Ce-a mai rămas, mă-ntreb în scuze
Ce gând iţi tremură pe buze...".   
               Alternosfera - Închisoarea albă