Paradox

Pentru că îmi e frică. Sau nu îmi e. Sau poate nici nu ştiu cum îmi e. Eterna aberaţie, eterna enumeraţie fatalistă. Eternul paradox...
  Dar acum e linişte. Doar zgomotul ploii care cade asupra mea mai răsună, şi-aş sta aici o până la nemurire dacă aş putea.
 Opreşte timpul căci ştiu că poţi s-o faci. Opreşte-l şi apoi lasă-mă aici, să culeg din ploaie frânturi...frânturi din vocea ta, frânturi dintr-o entitate pe care nu m-ai lăsat să o înţeleg.
 Apoi, lasă-mă să le pun la loc. Lasă-mă să le asamblez ca pe o enigmă, şi-apoi să le spulber în zare chiar dacă n-am să le mai găsesc…
 O sută de întrebări incomplete şi anoste îşi fac loc din nou. Crezi că aş putea găsi răspunsuri ? Nu, n-aş putea. Şi nici nu aş face-o. Nu aş căuta răspunsuri, când aş putea doar să închid ochii şi să uit că există.
 Ce e timpul ? Nu mai e acea veche tortura dureroasă, infinită şi abstractă ? Cu siguranţă nu mai e… 
  În ochii tăi, nu văd decât o flacără. O flacără aproape stinsă, o flacără în care simţurile mele s-au contopit ca într-o existenţă înfiorător de determinată.
Confuzie...totul e confuzie şi nelinişte. O confuzie prea dulce ca să o pot opri vreodată...