Criptic

Vreau să plouă pentru totdeauna. Să văd veşnic cum plânge cerul, cum sângerează şi să mă înec încet şi dureros în oceanul ăsta de contradicţie ireductibilă.

Incertitudinea e cea care mă sufocă. E ascunsă, e infinitezimală, e insesizabilă, e imperceptibilă dar ştiu că e acolo, şi nu mă înţelege greşit, nu aş vrea pentru nimic în lume să dispară. Şi ce dacă e întuneric ? Şi ce dacă inima îmi tremură de groază şi fascinaţie obscură ? Nu contează. Doar las-o acolo.

Oricât am reflecta...ne-ar fi prea frică să credem într-o teorie a predestinării. Şi dacă simţim ceva... sunt abstracţiuni criptice, prea greu de definit. Întunericul ăsta nu e altceva decât esenţa cenuşei sufletelor noastre, cenuşă care înafară de sânge uscat şi lacrimi împietrite, a contractat un sâmbure de căldură...sau poate mai mult de atât.

Suntem blocaţi în bariera strâmtă dintre noapte şi zi...iar eu...ei bine, eu nu am destulă putere să o sfărâm. Reflexiile noastre plutesc anoste, căutându-se mereu una pe alta şi prefer acest spectacol lacunar în schimbul realităţii exhaustive şi sumbre.

Aerul e prea rece şi sufocant şi simt mirosul fricii. De ce ţi-e frică ?