Ca de obicei habar nu am ce vreau să exprim, ca întotdeauna spun multe şi în esenţă...nimic. E un blocaj etern, un obstacol consecvent şi agasant al corespondenţei mele cu lumea.
Nu mai ştiu cine sunt, ce sunt şi cum funcţionez. Corecţie, nu am ştiut asta niciodată şi probabil că nici nu o s-o fac prea curând. Şi de ce nu ştiu ? Pentru că sunt o străină, sunt o fiinţă care se află mereu în perfectă antiteză cu restul lumii, cu restul universului ce pare mereu a fi în contradicţie cu gândurile şi concepţiile mele.
Eu nu aparţin de niciunde. Nu am un loc al meu şi poate nu voi avea niciodată. Sunt un copil care visează tot timpul, un copil rupt complet de realitate fără nici o şansă de revizuire, şi chiar dacă aş avea o astfel de şansă, i-aş da foc, aş împrăştia cenuşa în vânt şi aş fugi strigând din răsputeri că normalitatea nu m-ar putea prinde niciodată.
Nu am nici cea mai vagă idee pe ce fel de principii funcţionez. Ştiu doar că mintea mea gândeşte în abstracţiuni şi concepţii non-figurative, lucru care nu încetează să mă umple de etichete.
Singurul lucru de care sunt sigură e faptul că ştiu ce vreau în secunda
asta. Şi aici intervine frica şi groaza că totul e o iluzie şi că
mintea mea îşi crează singură scenarii stupide a nu ştiu câta oară. Intervine teama că nu eşti cu adevărat acolo. Că la cea la cea mai slabă adiere de vânt, totul o să dispară şi tot ce va rămâne va fi gustul amar şi hăul adânc, nu demult dispărut.
Pun punct aici pentru că încep să mă pierd în idei şi să amestec inutil conjuncturi diferite. Sunt la fel de confuză.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu