plămânii mei au învățat să se umple din nou cu aer

numai pentru ca fumul gros să-i pătrundă din nou

ca atunci când te intoxici și ultima inspirație curată

îți inundă creierul, ca și cum te-ar salva de la moarte. 

nu e nimic mai pueril decât să nu vrei să te doară

să nu-ți dorești să simți cum se luptă fiorii reci 

cu vâlvătaia aprinsă în carne 

sfârâitul... trebuie să-l auzi

și scrâșnetul dinților, menit să ascundă

ceva ce nu trebuia să vezi. 

cel mai rău trebuie să fie atunci când nu există motive

când nu poți să pătrunzi un rău

e mai ușor dacă-l poți înțelege.

dar atunci când te scalzi în lacrimile cuiva

atunci când cu bucurie înfigi câte o lamă tocită

în rănile unui corp care se luptă să le închidă

izbăvirea trebuie să-ți fie refuzată.

leagă-mă la ochi, promit să nu îmi fie frică

așa cum mi-a fost când sloiul palmelor mele

s-a topit până n-a mai fost nimic, într-ale tale.

tu știi încotro mergem

eu n-o să te întreb

oprește-mă tu

zdrobește-mi oasele într-o îmbrățișare.