nu alegem fiecare prezență ce ne apasă umărul

ne alege ea, împlântându-și ghearele în carne.

nu alegem, doar n-am fi ales

lumini

dublate sau triplate, văzute printre lacrimi.

nu le pot opri cum nu pot opri nici gândurile

nici imaginile care se sintetizează

se blurează, culoarea se scurge

nu mai știi cine e cine.

un roi de molii îți mănâncă fiecare trăsătură

speră să nu te mai recunosc

niciodată nu te-am știut 

te recunosc de fiecare dată.

albastru

aceeași mantra

aceleași întrebări 

le perind mecanic fără să le mai caut răspunsul

aceeași imagine, același chip care astăzi se șterge

culorile din el se amestecă și îl schimonosesc 

îl șterg din memorie 

ca să-l reproducă apoi în aceeași frescă.

lumina cade la fel, umbra e neschimbată

albastrul e tot mai rece, cum a fost o singură dată. 

cea mai sinistră tăcere

o mașină în întuneric 

sfârșitul, dar nu cel așteptat

ca atunci când finalul unei cărți te dă peste cap

trei pagini, mai mult de jumătate, epilog. 

exercițiu de aducere aminte
ca și cum ai lipsit din propria viață
și acum îi întrebi pe alții
de ce? și cum, și din ce cauză?
a nu știu câta noapte în care 
storc cuvinte, vânez cuvinte
nu mai sunt cuvinte
nu mai sunt voci
sau chipuri
sau buze care să le șoptească.

m-am uitat și am uitat
aici nu cunosc pe nimeni
aici nu mă cunoaște nimeni
putem să ne spunem tot
cele mai ascunse rușini și păcate
o să mă pierd apoi
nu m-ai văzut aici
nimeni nu m-a văzut.

fortunate or not 

I can't remember anything at all

as always my brain shelters me

and hides all the memories away.

vaguely, I remember how we tried

to take a photo of the moon

on our old cellphones

that couldn't capture how beautiful 

and golden it was. 

I remember I was drunk 

but not on that cheap, horrible wine

that stood between us

but on your lying promises

on the idea of love 

on the fake happiness 

that I allowed myself

to feel.

you know it's getting bad again

when the scale goes down 

and the belt doesn't fit you anymore. 

it's getting bad again because

everything tastes like ashes

you know it's bad cause you're happy

happy that the scale goes down

happy that he doesn't love you

that he never did

that he played and lied and hurt 

that he never liked you cause you were skinny

or sad or sick or crying

happy that he can't use and abuse you anymore. 

cel mai greu e să te convingi

că cel mai ușor e să-ți iei mândria
și să pleci.
sunt cei mai anevoioși pași pe care i-ai fi făcut vreodată
cu gleznele afundate în nisip
și privirea peste umăr
cu remușcarile și îndoielile în poală
lasă, să te doară.

am plecat și am picat
poate că a pica o dată e mai simplu
decât să fii mereu în cădere liberă.

au știut cu mult înaintea mea
că târam după noi un cadavru 
din când în când mă mai opream
încercam să resuscitez promisiunile
minciuni frumoase din sticlă 
agățate în văzul lumii.

au știut dinaintea mea
au început ușor să mă otrăvească 
nu voiau să mă ucidă
doar să mă gonească. 

iubirea e de fiecare dată străină
de fiecare dată altceva
de data asta, un trial mode care nu se mai termină
tortură pentru unul. nu știu ce pentru celălalt.
să nu scrii niciodată despre ceea ce nu vrei să pierzi
cuvintele, fie ele ofrandă sau venerație
sunt întotdeauna început pentru sfârșit.

le-am cerut ca să le îndes în fundul vreunui dulap
să le găsesc din când în când 
fără mirosul de tutun 
fără vreo pată sau vreun parfum
pijamalele gri pe care nu le-am mai purtat
nu le-am mai spălat.

când nu simți mirosuri e ca atunci când nu simți nimic
și eu chiar știu 
e mai bine să te doară decât să nu simți nimic.

cântec și descântec 

niciodată unul fără celălalt

așa cum îngerii nu sunt buni

și demonii aproape niciodată răi

un cântec și un descântec

o să-și picure mereu otrava

în pocalul meu, al tău, al nostru. 

adâncurile mă împresoară reci ca întotdeauna

știi cum eu vorbesc mereu de rece, departe,

dur, frânt, ars, de mii și mii de șoapte?

aș vrea să fiu undeva unde e cald întotdeauna

nu soare, niciodată nu mi-a plăcut soarele

dar undeva unde să nu-mi mai simt oasele dezgolite

frecându-se unele de altele

lăsând să curgă printre ele 

țesuturile făcute țărână.

poate dacă le păstrez

dacă le ud și modelez

le-aș putea învia vreodată. 

sală de așteptare pentru ceea ce n-o să fie

camera în care nu pătrunde vreodată lumina 

cuib pentru suferințe mărunte și nesfârșite.

în vase vechi și sparte

tulpinile uscate se înalță spre tavan

din când în când copilul cu mâini tremurânde

picură în ele apa mocirloasă 

le veghează, le spune că o să le uite

dar întotdeauna se întoarce. 

sunt cea mai altruistă egoistă pe care ai putea să o cunoști

întotdeauna preocupată dacă îți e frig, dacă ai mâncat astăzi

dacă ai dormit suficient, în general, ție să își fie bine

nu ca și cum ar conta vreodată 

pentru că imediat devin egoistă forțat

când trebuie să uit că îmi pasă 

plec, plec, de dinainte să fie nevoie

trebuie să uit multe, repede și fără să privesc înapoi

iar problema mea e că eu nu uit.

singurele dăți în care din mintea mea se mai risipește vreo întamplare

e atunci când creierul decide că așa e cel mai bine

și șterge totul, ca și cum nu s-ar fi întamplat. 

uite așa, nu-mi aduc nimic aminte din clasa a XI-a

ce s-o fi întâmplat atunci, n-am mai existat? 

insuficiența față de oricine

aceeași cu insuficiența față de sine
căci nu îți ajungi
și cum ai putea
să îți fii mai mult, ție? 

omul regretelor întoarce mereu capul

răscolește prin aduceri aminte 

motive, justificări ale urii  

căci dacă ar fi fost dacă n-ar fi fost 

dacă și numai dacă

greșelile nu s-ar repeta din nou și din nou

sub o altă formă, în alte mâini și perechi de ochi

poate atunci și omul regretelor 

ar învăța să trăiască. 

să te iubești pe tine 

porunca interzisă 

sunetul clișeului amar și mincinos

ca și cum i-ai spune unui prizonier

"sărută zidurile temniței care te înconjoară"

din când în când a început să îți placă
să pui pe hârtie instrucțiuni 
sub titlul 
"cea mai detaliată formă de autodistrugere" 
asta e tot ce știi, ce faci mai bine
să iei coaja de pe o rană abia formată
să pui apoi sare, să fie sigur că vindecarea 
nu poate să se mai grăbească. 

ca un copil încăpățânat
căruia i se repetă
"să nu, să nu, să nu" 
dar care până nu își julește genunchii
nu se oprește din alergat.

e inutil să încerci să despici învelișul

ca și cum ai încerca să salvezi un trup

din strânsoarea cimentului nu doar întărit

ci deja erodat de timp și prea multă ploaie.

dacă prin absurd mai trăiește ceva dedesubt

orice bucată de țesut s-ar rupe 

un adevărat masacru dacă ne gândim

nu merită făcută vreo încercare. 

e mai uşor să-mi acopăr urechile

să ascult din nou și din nou aceeași melodie proastă

mai proastă decât cuvintele care nu mi se mai leagă

dar atunci când o cale mai grea nu există
ce ai putea să alegi?

e mai ușor

știu că pare lașitate

dar am încercat prea mult să mă împrietenesc cu ele

cu vocile, cu șoaptele veninoase

ale mele, împotriva mea toate. 

în noaptea asta le alung

ca poate mâine să le rog să se întoarcă

să ia locul liniștii, nimicului 

nu mă mai ascultă

nu m-au ascultat niciodată. 

cum pot să vadă

o pereche de ochi însetați de lacrimi

uscați în fundul orbitelor

ochi în care focul s-a stins 

ochi în care și cenușa s-a răcit

luând cu ea și culoare și viață?

cu vârful unghiei însângerat

un deget scobește neîntrerupt coaja 

abia formată. nu știu de ce.

nu știu cât trebuie să doară

ca ochii să plângă iar. 

peste trei luni fiecare celulă din corpul meu 

va fi murit și o alta îi va fi luat locul

peste trei luni mă voi avea din nou

o piele, mâini, inimă, obraji

pe care nu le-a atins nimeni

în care n-a săpat nimeni cratere dureroase

o distracție morbidă, de neînțeles

pentru cei slabi și bolnavi

fără șansă de vindecare. 

somn fără vise, binecuvântare refuzată

la fel ca pierderea suficientă a memoriei

cele mai simple dorințe

cele mai umile.

povara mândriei, dureroasă și incriminatoare

mereu preferată unei perechi de ochi ațintiți în pământ

a gustului - dezgustului

față de ochi, de buze, de mâini purtătoare de ofrande

la picioarele unui soclu infam.