am s-o simt întotdeauna cu mine

asemeni unei pietre legate de gleznă

atunci când e timp, timpul pe care nu îl am 

pe care iluzoriu l-am avut cândva.

rămășițele durerii 

fragmente de sticlă pe care ceva le poartă

prin corp, prin suflet, 

adâncuri pe care le-am știut, o hartă

pe care n-am s-o uit niciodată. 

multă vreme am crezut că trebuie să zbori ca să iubești

să fabrici din orice poți aripi

să te avânți ca Icar înspre soare

îmbătat de lumină, neștiință, slăbiciune.

niciodată liniștea n-a fost o opțiune

n-am știut că liniștea există

că poate fi cuprinsă în palme

strecurată prin piele

că poate curge prin venele celor născuți cu inima frântă.

atunci când e liniște

când fiecare respirație răsună ca un ecou

am aflat că iubirea e atunci când ești cel mai aproape de pământ.