Adio micuţ prieten

 Pentru că mi-e dor de acea fiinţă mai mult decât mi-a fost vreodată dor de ceva. A însemnat mult pentru mine. Poate prea mult. Şi mi-am legat prea multe de un ghemotoc de blană gri, leneş, plictisit pe care însă l-am iubit ca pe un frate sau ca pe un bun prieten.

Mi-aduc aminte ziua în care l-am găsit zburlit şi somnoros, moţăind pe hainele mele nepăsător la entuziasmul care plutea în jurul lui. De unde a venit, nu ştiu şi nu are importanţă. Ştiu doar că l-am găsit. Cineva îl pierduse. Aşa cum l-am pierdut şi eu într-un sfârşit.
  A trecut prin multe, l-am pierdut şi regăsit de atâtea ori. Dar niciodată nu s-a săturat de eternele lui plimbări care durau şi câteva zile. Doar că acum...nu se mai întoarce.
 E atât de ciudat cum ajungem să ne ataşăm atât de mult de un animal încât devine o parte mult prea semnificativă din noi.
A fost o vreme în care era singurul meu prieten. O vreme în care plângeam cu el în braţe şi totul se ameliora subit. O vreme pe care nu o mai pot accesa pentru că e prea pierdută în amintirile mele încâlcite.

Sper doar că e bine acolo unde e. Că n-a păţit nimic. Oricum, îl aştept mereu să se întoarcă acasă, aştept să îl aud mieunând ca să îi deschid uşa. E oricum o aşteptare aproape insesizabilă...
 Mi-e dor de el.
 Mereu o să îmi fie.