Întotdeauna e vorba despre o întrebare. Sau mai multe. Atât de multe încât uneori le pierd şirul fără ca acestea să dispară cu adevărat. Vor fi mereu acolo şi poate ştii asta. Sau poate nu ştii, dar mi-aş dori să o faci. Aş vrea să îţi spun atât de multe, să-ţi văd reacţia şi apoi să te rog să uiţi tot. Aş vrea...oh, aş vrea mult prea multe.
Azi, totul se învârte în jurul unei întrebări cu iz de...uimire. Căci n-aş putea înţelege vreodată cum reuşeşti să faci toate astea. Cum reuşeşti să mă ţii trează o noapte întreagă cu zece cuvinte aruncate poate...la nimereală. Şi vreau atât de mult să cred că nu e aşa. Aş vrea să cred că nu interpretez greşit că nu e la mijloc doar mintea mea ce visează prea mult ca de obicei. Dar chiar de-ar fi aşa, chiar de n-ar fi existat nimic, nu mi-ar părea rău.
Pe zi ce trece memoria mea duce o bătălie din ce în ce mai cruntă cu momente prea puţin depărtate, momente pe care vreau să le revăd şi pur şi simplu nu pot. Realizez acţiunile involuntare ale minţii mele care îmi blochează permanent amintirile. Nu ştiu...poate aşa e mai bine.
M-am schimbat prea mult şi sunt în permanentă schimbare. Îmi interzisesem unele sentimente, dreptul de a mă lăsa captivată de unele emoţii, pe care le consideram inexistente şi inutile. Dar TU ai schimbat asta. Şi aş vrea atât de mult să ştiu cum ai reuşit.
Azi mi-am dat seama că nu-mi trebuie nimic mai mult. Că poate pentru mine e suficient şi că iubesc să mă agăţ cu o naivitate incredibilă de semnale probabil inexistente. N-ai idee cât de greu îmi e să gândesc numai ultimele două cuvinte.
Ţi-ar păsa oare de ce simt ? Căci, dacă vreodată te gândeşti la mine ai putea sigur intui asta. Ai intui ce simt. Şi dacă te întrebi vreodată...să ştii că totul e adevărat.
Să ştii că aş vrea să ştii...şi că mi-e frică...
Ar fi bine să se întrebe...
RăspundețiȘtergere