Alternanţa unor gânduri nedefinite

  Realizez că orice aş face revin întotdeauna la eterna mea meditaţie înclinată spre tot şi nimic. Cred că e o premieră pentru mine faptul că, atunci când lucrurile mă bulversează şi devin ceea ce nu păreau a fi, nu mă mai sperii şi nu renunţ. Nu ştiu când s-a întâmplat asta, de ce şi cât o să ţină sau măcar dacă totul e real şi nu e o iluzie. Dar de ce trebuie să existe motive întotdeauna? De ce nu e "pur şi simplu" un răspuns ? Nu ştiu, nu-mi pasă, căci pentru mine e, cel puţin în clipa de faţă.
  Mintea mea e obosită şi n-are nevoie de răspunsuri. Las-o să viseze, asta n-ar face rău nimănui. Nu, nici măcar ţie. Visele, visele mele sunt inofensive şi tot ce fac ele e să clădească o punte infinitezimală spre beatitudine.
  Vreau să las în urmă multe...mult prea multe, lucruri de care mă agăţam în urmă cu câteva luni şi pe care le consideram normale, lucruri pe care consideram că trebuie să le suport. Pentru că azi ceva ciudat se petrece cu mine. Da, ştiu că mereu eu trebuie să mă simt ciudat, e în esenţa întregii mele existenţe. Dar de când îţi pasă ? De când îi pasă cuiva?
  Mă distrează enorm faptul că încep cu ceva apoi trec brusc la altele şi apoi îmi dau seama că dacă o să continui n-am să mai termin şi oricum n-o să se înţeleagă nimic, pentru că oricum nu-mi mai pasă dacă se înţelege ceva sau nu.
 Şi e târziu şi nu mi-e somn şi aş tot scrie. Dar ştiu că n-am s-o fac şi c-am să mă întorc să încerc să mai prind câteva gânduri imposibil de aprofundat.
 Cât aş vrea să ştiu ce aş vrea de fapt acum...