N-am unde să mă mai ascund,
n-am unde să îi mai ascund. Căci demonii care sălăşluiesc înlăuntrul meu nu
încetează să străbată întunericul spre a ieşi la lumină. Nu-i pot ucide, mi-e
imposibil căci au devenit nemuritori. Ei trăiesc veşnic...iar eu...eu mă lupt
cu ei. Sunt mai puternici decât am crezut. I-am subestimat, iar eu nu
subestimez niciodată.
Dar i-am ascuns, şi aşa voi face mereu. Le-am
mascat mereu existenţa difamantă şi am lovit în ei cu săgeţi aprinse şi i-am
oprit mereu până nu a fost prea târziu. Dar acum ce am făcut ? Sau, mai corect,
am făcut ceva ? Nu ştiu. Doar ei ştiu.
Sunt eu aceiaşi persoană ? Şi dacă nu, în ce
colţ din suflet am ascuns-o pe vechea "eu" ? I-am zâmbit demult
într-o noapte mai neagră ca moartea şi am părăsit-o într-un lac de lacrimi şi
sânge. Şi n-a scos o singură vorbă. S-a resemnat. Mereu făcea asta şi obosisem
să o mai urăsc, aşa că am îngropat-o cu speranţa că nu se va mai întoarce şi că
va renunţa să mă mai controleze. Pe ea n-am subestimat-o şi n-am s-o subestimez
vreodată. Mi-e teamă de ea căci e sau mai bine spus, a fost prea puternică în
ciuda înfăţişări ei inofensive.
În noaptea asta, toate emoţiile şi
sentimentele mele poartă măşti. Şi se ascund de mine jucându-se într-un fel
lugubru cu fiinţa mea care înoată iar într-o mare tulbure şi nesfârşită de
necunoaştere. E prea întuneric. Dar nu mi-e frică. Mi-a spus că e acolo şi are
grijă de mine. Mi-a spus că n-o să plece niciodată. Mi-a spus puţine cuvinte şi
mi-a trimis crâmpeie din simţiri aproape stinse, cerându-mi să suflu în ele ca
să le aprind.
În noaptea asta, sensurile se pierd în abisul
haotic al minţii mele. În noaptea asta, nu mai alerg să le prind. Nu le mai
caut. Nu le mai vreau.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu