Poate că uneori aş vrea să fiu o persoană normală, să fiu sănătoasă şi să trăiesc aşa cum o fac şi ceilalţi. Dar momentele acestea sunt evenimente rare căci nu-mi permit să gândesc astfel. Nu-mi permit să mă gândesc la faptul că singurul motiv pentru care vreau asta e ca să le fie celorlalţi mai uşor, să nu le mai fac rău, să nu mai fiu o povară. E o vinovăţie constantă care nu e de altfel de nici un folos şi ar cam trebui să fie. Ar trebui să pot să fac tot posibilul să lupt pentru ei, să-mi controlez toate aspectele negative care clocotesc în mine din ce în ce mai puternic, mai haotic, mai învolburat.
Am greşit mult când mi-am dorit prea tare lucruri ce nu era posibil să-mi fie destinate. Am greşit prea mult. Aş vrea doar... să pot să vorbesc, constant, să-mi vorbească veşnic cineva să nu mai fie tăcere şi singurătate şi dor, şi supărare. Aş vrea să nu mă mai judece nimeni pentru că nu vreau să cred în divinitate şi în ce altceva vreţi voi să credeţi.
Simt cum inima mi se frânge din nou şi din nou în sute de mii de bucăţi şi ştiu că din asta nu mai am cum să ies. Ştiu că sunt un monstru. Ştiu unde voi sfârşi. Cred că dacă iadul există ar fi o pedeapsă prea superficială pentru sufletul meu. Ardeţi-mă înainte să vă mai fac rău.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu