Toate cuvintele astea îmi fug prin faţa ochilor şi nimic nu mai pare real. Doar lacrimile. Ele sunt aici, sunt palpabile, sunt adevărate şi n-ai idee cât de amare. Acum, nu-mi vine să cred că spun asta dar îmi doresc doar să nu fi existat nimic, să nu fi cunoscut sentimentele astea, să pot să ucid cumva toate imaginile acelea care îmi otrăvesc sufletul. O să uit, trebuie să uit şi cât mai repede posibil, cât mai definitiv. Pentru că dintre numeroasele mele greşeli, asta e una catastrofală. În urmă cu ceva timp ştiam de ce mi-am pus mereu atâtea piedici, oprelişti, de ce am reprimat totul. Însă nici acum nu cunosc cu exactitate ceea ce se zbate în mine, nu înţeleg şi nu o să încerc să înţeleg, nu vreau să o fac şi totul va rămâne aşa, o atribuire de vină pentru propria persoană şi o întrebare pe care o reneg.
Pentru prima dată în viaţa mea, nu-mi mai doresc absolut nimic, mă las în bătaia vântului. Să mai am curaj să îmi doresc ceva? E inutil şi pe urmă dureros.
Nu însemn nimic...
Şi asta nu mă doare...asta doar mă lasă aşa, lipsită de viaţă. Dacă înainte, în inima mea era un gol, acum chiar nu o mai umple nimic. Toată materia ce îi forma conţinutul e acum cenuşă şi e prea târziu să o mai strâng. Vântul ăsta rece a spulberat-o.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu