Afluenţa elipselor

"Can you hear my heart beating?
Can you hear that sound?
'Cause I can't help thinking
And I won't stop now."

  Îmi privesc reflecţia, dar îmi e atât de străină cum nu a mai fost vreodată. Cât timp a trecut ? O secundă, o lună, un an ? Timpul mi-e iarăşi duşman pentru că tot ce face e să-mi încătuşeze veşnic amintirile şi să-mi blocheze accesul spre beatitudine. Dar nu-mi mai pasă, pur şi simplu nu-mi mai pasă, căci vreau totul înapoi. Nu-mi pasă că nu am nici un strop de energie, nu-mi pasă că nu ştiu în care direcţie să o apuc, nu-mi pasă că mă bazez pe simple anticipări naive şi că mă comport iar ca un copil, că mă comport ca ceea ce sunt.
  Tot ce simt e o certitudine eronată şi mult prea fantezistă cum că nu ar fi fost şi poate nu e o iluzie. Nu aş crede în coincidenţe, nu aş putea conta pe acorduri atât de restrânse.
  Cred că pur şi simplu mi-e dor, înainte de a începe să îmi fie dor. De ce ? Aş ascunde absolutul, şi aş umple un neant cu acest răspuns şi totuşi n-ar fi nevoie de el...
  Şi totul, totul e mereu legat de o întrebare sau poate mai multe. Acum, sunt sute pe care mi-e frică să le pun şi tind să cred că mereu îmi va fi. Şi aştept, eu mereu aştept si poate am s-o fac întotdeauna. Închid ochii şi zâmbesc contradictoriu. Ştii ce am realizat ? Că îmi hrănesc sufletul cu reprezentări şi vise.
Unde sunt ? Unde eşti tu ? Unde suntem ?

"And then I looked up at the sun
And I could see
Oh, the way that gravity pulls on you and me
And then I looked up at the sky
And saw the sun
And the way that gravity pushes on everyone
On everyone."
    - Coldplay - Gravity

Un alt fel de damnare

 Ca de obicei habar nu am ce vreau să exprim, ca întotdeauna spun multe şi în esenţă...nimic. E un blocaj etern, un obstacol consecvent şi agasant al corespondenţei mele cu lumea. 
 Nu mai ştiu cine sunt, ce sunt şi cum funcţionez. Corecţie, nu am ştiut asta niciodată şi probabil că nici nu o s-o fac prea curând. Şi de ce nu ştiu ? Pentru că sunt o străină, sunt o fiinţă care se află mereu în perfectă antiteză cu restul lumii, cu restul universului ce pare mereu a fi în contradicţie cu gândurile şi concepţiile mele.
 Eu nu aparţin de niciunde. Nu am un loc al meu şi poate nu voi avea niciodată. Sunt un copil care visează tot timpul, un copil rupt complet de realitate fără nici o şansă de revizuire, şi chiar dacă aş avea o astfel de şansă, i-aş da foc, aş împrăştia cenuşa în vânt şi aş fugi strigând din răsputeri că normalitatea nu m-ar putea prinde niciodată.
 Nu am nici cea mai vagă idee pe ce fel de principii funcţionez. Ştiu doar că mintea mea gândeşte în abstracţiuni şi concepţii non-figurative, lucru care nu încetează să mă umple de etichete.
 Singurul lucru de care sunt sigură e faptul că ştiu ce vreau în secunda asta. Şi aici intervine frica şi groaza că totul e o iluzie şi că mintea mea îşi crează singură scenarii stupide a nu ştiu câta oară. Intervine teama că nu eşti cu adevărat acolo. Că la cea la cea mai slabă adiere de vânt, totul o să dispară şi tot ce va rămâne va fi gustul amar şi hăul adânc, nu demult dispărut.
 Pun punct aici pentru că încep să mă pierd în idei şi să amestec inutil conjuncturi diferite. Sunt la fel de confuză.

Deviaţii efemere

E inutil să mai rostesc vreun cuvânt. Nu că aş fi făcut-o vreodată cu adevărat. Şi nu că aş putea să o fac vreodată.  M-am obişnuit să iubesc necondiţionat şi iraţional entităţi şi noţiuni de care îmi e frică...atât de frică.

Mi-e frică de tăcere. Mi-e groază de ea. Dar o iubesc căci îmi păstrează incertitudinea asta vie şi odată cu ea...mă păstrează şi pe mine în viaţă. Tăcerea asta... se plăteşte. Eu o plătesc în fiecare secundă, la fiecare pas pe care îl fac, în fiecare gură de aer pe care o respir doar că acum...o resimt mai puternic decât oricând.

Dacă totul e o iluzie?  Dacă toate aceste conjuncturi, circumstanţe şi contexte sunt doar plăsmuiri fantasmagorice, sau idei eterogene ale raţiunii mele pierdute?

Aşa că mai bine mă opresc. Mă opresc din a mai pune întrebări, din a mai căuta răspunsuri, corespondenţe sau justificări.

Aş vrea să mă pot uita în ochii tăi. Dar am uitat să îţi spun că ăsta e lucrul de care îmi e cel mai frică. Aşa că prefer să privesc viziuni şi reflecţii care în esenţă...sunt doar utopii insuficiente, definiţii dureroase ale imperfecţiunii...

Criptic

Vreau să plouă pentru totdeauna. Să văd veşnic cum plânge cerul, cum sângerează şi să mă înec încet şi dureros în oceanul ăsta de contradicţie ireductibilă.

Incertitudinea e cea care mă sufocă. E ascunsă, e infinitezimală, e insesizabilă, e imperceptibilă dar ştiu că e acolo, şi nu mă înţelege greşit, nu aş vrea pentru nimic în lume să dispară. Şi ce dacă e întuneric ? Şi ce dacă inima îmi tremură de groază şi fascinaţie obscură ? Nu contează. Doar las-o acolo.

Oricât am reflecta...ne-ar fi prea frică să credem într-o teorie a predestinării. Şi dacă simţim ceva... sunt abstracţiuni criptice, prea greu de definit. Întunericul ăsta nu e altceva decât esenţa cenuşei sufletelor noastre, cenuşă care înafară de sânge uscat şi lacrimi împietrite, a contractat un sâmbure de căldură...sau poate mai mult de atât.

Suntem blocaţi în bariera strâmtă dintre noapte şi zi...iar eu...ei bine, eu nu am destulă putere să o sfărâm. Reflexiile noastre plutesc anoste, căutându-se mereu una pe alta şi prefer acest spectacol lacunar în schimbul realităţii exhaustive şi sumbre.

Aerul e prea rece şi sufocant şi simt mirosul fricii. De ce ţi-e frică ?