Reflecţii de dincolo de ceea ce ştiu

  Purtăm măşti deşi ştiu şi ştim ce ascundem. Eu n-am uitat un singur cuvânt, nici măcar un gest şi dinainte de asta, nu mai ştiu nimic. Parcă nici n-am fost, sau n-am trăit sau...cine mai ştie.
  Poate că atunci când îmi privesc reflexia, văd numai ce ai făcut tu din ea, văd ceva acolo unde nu era nimic şi unde nici nu credeam că o să fie. Să privesc dincolo de tine mi-e imposibil. Nu ştiu să fac asta şi nici nu vreau să ştiu.
  Am atâtea de spus şi în mintea mea ideile se reformulează continuu, căci de la asta nu mă pot abţine. E ca un scenariu pe care eu, regizorul, ştiu că s-ar putea să nu-l pun vreodată în scenă. Dar asta nu mă face să mă opresc din a anima răspunsuri la care aştept veşnic întrebări.
  Uneori, poate că trebuie să uit de ceea ce e real şi ceea ce nu poate fi. Dar cum să uit oare cuvintele pe care n-am să ţi le pot spune vreodată? Cum să uit ceea ce simt când totul se transpune în cuvinte şi în imagini pe care îmi e greu să le alung?

  Ce final insipid... asta pentru că nu-i un final cu adevărat. Nu vreau şi nu pot să cunosc un astfel de final.

Freamăt de uitare

N-avem aripi

Când ni-s frânte în neputinţă

Şi când în sufluri reci,

Îmi împarţi inima 

Pe din două.

Uită-mă,

Să pot găsi drumul spre tine

Sau poate azi

Când m-am ascuns în tot ceea ce nu cunoşti

Şi freamătă între noi o durere surdă,

Azi, poate... n-ai să mă uiţi.

Existenţă incertă

  Nu mi-am cerut dreptul la existenţă vreodată căci nu-l merit. Existenţa mea se contopeşte cu sensul amărăciunii. Pot să plâng toată noaptea aceasta şi pot să implor să mi se ia dreptul pe care nu l-am cerut şi totuşi, mâine tot am să mă trezesc, va trebui să fac aceiaşi paşi şi să traversez aceleaşi drumuri nesfârşite spre ceva...acel ceva ce nu există.
  Poate că mă puteţi vedea dar toţi priviţi prin mine. Puteţi să vedeţi un zâmbet, puteţi auzi câteva vorbe şi totuşi toate acestea se concretizează în nimic pentru că eu nu sunt ceva ce poate fi cunoscut vreodată în totalitate.
  Cer existenţei să-mi lase măcar durerea, pe ea să nu mi-o ia. Căci ea e veşnic lângă mine şi ea mă păstrează în limitele acceptabile ale normalului. Ea e mereu acolo să-mi reamintească să nu mă opresc, căci se pare că sunt tot vie. Şi apoi...în viaţă sau nu, nu ştiu încă diferenţa şi nu ştiu de mi-ar păsa dacă aş cunoaşte-o.

Gol infinit

Se zbuciumă neputinţa printre rănile noastre
E întuneric
Şi-mi sunt gândurile departe
Şi-mi plânge sufletul fără să mai aibă lacrimi.

Nu ştiu de-i tristeţe...sau singurătate
Sau poate doar urlă neantul
Unor vorbe de mult uitate
Ce le-ai lăsat să se coboare
Acolo unde nu mai e nimic.

Sunt clipe arse şi neterminate
Ce se sting
Şi plouă veşnic cu uitare
Peste absolutul ce nu pot să îl ating.

Sentimente, infinit şi intuiţii

   Ajungi să simţi infinitul şi să atingi fărâme din absolutul după care tânjeşti şi pe care nu-l înţelegi. Ajungi să ştii că ceva lipseşte, şi să minţi zâmbind pe toată lumea spunând că "nu ştii", că nu sunt motive, că le-ai pierdut, că totul e bine. Dar ştii, cu toţii ştim ce lipseşte. Eu ştiu. Ştiu că asta e o goană după ceva ce-mi e aproape necunoscut. Căci a trecut mult timp şi poate să treacă încă atâta şi tot n-am să ştiu cu adevărat.

 Sunt simţiri ce n-au durată, formă şi ţi-e frică să le identifici...ţi-e frică pentru că mereu vei fugi de ceea ce nu cunoşti în totalitate. Iar apoi, vine o vreme în care totul e mult prea puternic pentru a-i face faţă...pentru că ai negat destul, ai fugit destul şi inima ta vrea altceva. Vrea să gândească ea în locul tău. Şi...am lăsat-o.
  Noi, ştim ce lipseşte. Ne lipseşte o parte din absolutul pe care l-am cunoscut şi îl cunoaştem mereu, fie doar câteva secunde. Ce fac acum? Mă ascund în spatele unor cuvinte, cuvinte care nu vor putea niciodată exprima nici măcar o fracţiune din tot ceea ce simt şi uneori simt...atât de multe...atât de multe încât mă pierd, şi mă regăsesc iar în aceleaşi zâmbete, exprimări, şi intuiţii. Sunt atât de multe de spus, dar să exteriorizezi va fi întotdeauna cel mai greu. În locul meu vorbeşte muzica, vorbesc versuri, vorbesc gesturi, temeri şi apoi...nu mai vorbeşte nimeni. Căci nu mai e nevoie.